drept să spun m-am săturat de oamenii inteligenţi; cunosc o grămadă de oameni inteligenţi, am amici şi prieteni inteligenţi, familia mea este compusă din oameni inteligenţi şi, unde mai pui, eu sînt un om inteligent; trăiesc într-un univers unde s-a răsturnat căruţa cu oameni inteligenţi; nu spun că este neplăcut să te învîrţi printre oameni care ştiu ce fac, în cea mai mare parte a timpului, şi ştiu ce spun, argumentîndu-şi ideile; şi unde mai pui că au şi dreptate tot timpul, asta e supărător, recunosc; dar zilele trecute am primit o lecţie de umilinţă, cum ar spune my friend adrian, de la un “italian”; acesta lucrează de ceva timp în mîndra italie, are şi o firmă acolo, dar, ca tot românul care roboteşte pe meleaguri străine, visează la un moment-dat să se întoarcă în ţară şi să trăiască civilizat, din roadele unui trai cinstit;
donc, aş putea spune că pentru mulţi români plecarea peste hotare a echivalat ca anvergură cu reeducarea din închisorile comuniste, la fel de dur procesul şi cu rezultate la fel de spectaculoase; am întîlnit oameni pe care cei cîţiva ani de lucru înafară i-a schimbat total, erau alţi oameni în sensul cel mai propriu;
dar, să revin la “italianul” nostru care a început să ne explice, mie şi prietenilor mei inteligenţi, într-o română coruptă de accentul italian, regulile de convieţuire într-un bloc locuit de oameni civilizaţi, aşa ca-n italica; pornind de la o boxă, pe care el a pierdut-o între timp, luată cu tot cu lucruri de către un român neplimbat prin ţări străine şi pînă la femeia de serviciu, dat cu var, orele de linişte şi căţeii refugiaţi prin scările fără interfon şi care fac caca pe-acolo, în aplauzele locatarilor miloşi, pentru că aceştia înţeleg că aşa e trendi să ai milă de animalele străzii, omul ne-a explicat la obiect că există reguli, reguli de bun-simţ care fac ca o societate să fie civilizată şi care definesc orice societate civilizată; noi îl priveam ironici, inteligent, păţiţi în tot ceea ce-nseamnă univers românesc, înţelegînd prin aceasta că el nu va reuşi să schimbe nimic şi că lucrurile au un mers al lor în românia pe care el nu-l mai înţelege;
dar oamenilor deştepţi, cum se cred majoritatea românilor, le lipseşte tocmai ceea ce incrimina “italianul”, o inteligenţă a bunului simţ comun, care nu este tot una cu cea de a rezolva probleme; pentru că un minim bun simţ, adică de a-ţi arunca gunoiul la ghenă, a vorbi politicos, a sta la coadă fără a sări peste rînd, a refuza să dai mici cadouri pentru a obţine ceea ce ţi se cuvine, a-ţi face treaba bine la locul de muncă fără a încerca să şuntezi fişa postului, a nu arunca hîrtii pe stradă, a nu înjura, a vorbi politicos, a nu-ţi deranja vecinii cu lucruri care te-ar deranja şi pe tine, ţin de inteligenţa bunului simţ, de igiena instituită de acest simţ social, pentru că bunul simţ are în vedere lucrurile mici, elementare; punct
